Mă preocupă această întrebare de ceva timp și încerc să-mi conturez un răspuns pe care să-l pot susține în fața părinților și a oamenilor care sunt interesați să afle despre crezul meu.

Nu am găsit niciun studiu pe această temă, am găsit câteva articole în care autorii încearcă să-și explice și să explice, caută și construiesc un răspuns. Pentru mine, valorile tradiționale românești în educația pe care o practic în sala de clasă și în viața de zi cu zi se bazează pe experiența și amintirile mele. 

 

De fiecare dată când îmi aduc aminte de cei trei învățători pe care i-am avut în ciclul primar, îmi amintesc o atmosferă serioasă, cu reguli și limite, respectuoasă, prolifică, structurată, rigidă, cu jocuri în pauză, cu serbări și voie bună, cu premii și năzuințe. Pe băncile școlii am învățat să citesc, să scriu, să socotesc, să mă simt vinovată, să respect, să aștept, să îmi doresc, să lupt. Ceea ce nu am învățat, a fost recompensat mai târziu, de experiența de viață prin care am trecut și care s-a așezat bine peste baza pe care o aveam deja. Această bază despre care vorbesc, are o fundație, care a fost “turnată” de către părinții mei. Fundația aceasta este de nezdruncinat, mi-a permis să devin ceea ce sunt, cu ajutorul școlii, a oamenilor cu care m-am intersectat în viața mea, a modelelor pe care le-am urmat, insă mereu a predominat ceea ce progenitorii mei mi-au arătat în primii ani de viață. Sunt convinsă de faptul că educația fiecăruia dintre noi reprezintă o succesiune de momente derulate de-a lungul vieții. Construcția adultului nu poate rezista dacă nu se sprijină pe o bază solidă, care, la rândul ei, are o fundație rezistentă. Cred că școala pe care am făcut-o în anii ’80 și-a pus amprenta asupra caracterului ființei mele. Cred că părinții mei au jucat rolul principal, au fost secundați de școală și de tot ceea ce a însemnat școala. La școală am practicat efectiv alegerea între bine și rău despre care știam din educația primită acasa, am tot exersat liberul arbitru în clasă, alături de colegii mei, în recreație, alături de generații întregi, în timpul liber, pe care mi-l petreceam tot în incinta școlii, alături de prietenii mei. Ca adult, amprenta pe care și-a lăsat-o școala a fost una pozitivă pentru că am ales să mi-o amintesc așa, am ales, așa cum aleg de fiecare data în viața mea, să văd partea bună a lucrurilor și să mă întreb ce pot învăța și ce pot schimba pentru ca data viitoare să fie mai bine. Finisajele construcției Claudia Chiru au fost așezate, schimbate, potrivite și rearanjate în ani și ani de experiență, amintindu-mi mereu cine sunt și ce amprentă îmi doresc să las în urmă.

Desigur, veți spune că lumea s-a schimbat, așa este, eu m-am schimbat și mă voi mai schimba, m-am plimbat și am văzut și alte modele și nu voi înceta să fac aceste descoperiri, am decis să fiu eclectică și să aleg din fiecare loc ceea ce este mai bun. Din poziția în care sunt acum, școala românească pe care o practic se bazează pe reflectarea valorilor mele și a valorilor unui număr mic de oameni de la care învăț, mă inspir. Se bazează pe educarea autonomiei, pe recunoașterea și acceptarea emoțiilor personale și a celor din jur, pe gândirea aplicată și așezată într-un context, pe diferențierea binelui și a răului, pe interacțiunea în grup, pe ințeligența socială și emoțională, pe cultură generală, empatie, atenție, curaj, obiceiuri, multiculturalitate și incluziune. Cred, însă, că ar trebui să reflecte valorile și tradițiile unei întregi națiuni. Cred că avem nevoie de un efort general, de o reinventare personală, de o deșteptare generală a simțurilor și de o revenire la energie pozitivă și toleranță.

Cred că aș mai putea adăuga și ar deveni din ce în ce mai complex. Este complex. Este despre oameni complecși care doresc să-și facă meseria cât mai bine și care evoluează, încearcă, testează, aplică și rectifică, accelerează sau frânează, în funcție de realitatea socială, de personalitatea elevilor și de particularitățile de dezvoltare ale acestora. Este despre flexibilitatea pe care ți-o conferă o viață emoțională și profesională stabilă, de unde te poți bucura de ceea ce ai și poți da și altora. Este despre progresul zilnic, despre conectarea la realitate și transmiterea acestei realități. Nu știu cum ar putea să fie o zi alături de elevii mei fără a ne conecta la realitatea înconjurătoare, fără să dezbatem știrile zilei.

    Educația bazată pe valorile tradiționale românești este despre atitudinea cadrului didactic. Inovația în educația contemporană înseamnă atitudine. Atât de multe premise depind de atitudinea unei singure persoane, persoana cheie în evoluția și dezvoltarea școlarului mic. Cadrul didactic are și el o viață personală, evident (a menționat acest aspect și colega mea de breaslă, Oana Moraru, în conținutul ultimului articol publicat pe Facebook). Închide ușa clasei la un momet dat. Este important să trăiască frumos pentru a putea practica ceea ce predică. Cadrele didactice din România sunt singure, meseria de învățător este una solitară. Ne simțim neprotejați, nevalorizați, nerespectați și mai presus de toate singuri.

Ție cum ți se pare? Ce valori putem promova in societatea noastra? Ce simti ca ne lipseste? Te invit să-ți spui părerea și să o argumentezi.

Prof. Înv. Primar Claudia Chiru