Timp de citire: 4 minute
Mulți dintre noi am crescut cu frica etichetei de a fi pârâcios. Un cuvânt cu conotații oribile, care îți garanta că vei rămâne fără prieteni dacă îndrăzneai să spui că, poate chiar unul dintre ei, te-a agresat. Așa că ne-am ferit cât am putut de acest statut și am înghițit multe umilințe. Ne lovim și noi la after acum de această etichetă, a ajuns peste câteva zeci de ani și la copiii acestor zile și încă ne dă bătăi de cap.
În viața after-ului, atunci când apare un conflict, o stare tensionată sau o confruntare, unul dintre principiile noastre de lucru este să le rezolvăm imediat, pe loc, fără nicio amânare. Copiii noștri știu că după o astfel de situație urmează o discuție, o dezbatere, o împărtășire de emoții, o învățătură și o consecință. Condiția de bază este ca profesorii să ȘTIE de aceste momente, să le VADĂ sau să le fie SPUSE de către copii. Există însă în interacțiunea copiilor acea zonă ascunsă de ochii adulților în care se întâmplă conflicte mici sau mari, se spun vorbe nepotrivite sau chiar jignitoare, tensiuni mocnesc, se șicanează sau chiar se lovesc. Pentru că, chiar și într-un mediu controlat ca al nostru, în care toți știm ca există zero toleranță pentru orice tip de agresivitate, copiii poartă cu ei bagajul personal de reacție într-o situație conflictuală. Și până când acesta se schimbă, e nevoie de discuții repetate, modelare constantă, și ajustări comportamentale permanente.
Așa că, atunci când există o victimă, avem nevoie să știm cât mai repede, avem nevoie ca victima să vorbească cu noi imediat. Fără să amâne, fără să se ascundă. Ea trebuie să ne ceară ajutorul atunci când propriile strategii nu au fost eficiente. Zi de zi, noi, profesorii, vorbim mult despre această cerere de ajutor, o ilustrăm în jocuri de rol, o subliniem în povești, facem scenarii pentru o mai bună înțelegere. Și cu toate astea, se întâmplă ca uneori telefonul să sune seara, după program, și un părinte descumpănit și îngrijorat să povestească despre cum copilul a trecut singur printr-o situație dificilă, fără să spună nimănui, pentru că nu a vrut să fie pârâcios.
Și iată-ne pe toți, adulți și copii, încercând să rezolvăm această dilemă: când ni se întâmplă ceva rău, cum ne numim dacă alegem să cerem ajutor: pârâcios sau victimă?
Dicționarul spune că a pârî înseamnă a da pe față în mod răutăcios faptele cuiva, adesea exagerând sau mințind, a vorbi de rău, a denunța. Victima este persoana care suferă în urma acțiunilor altei persoane asupra sa sau asupra mediului. Diferența e subtilă și fină, iar în cultura noastră în care să fii pârâcios este sinonim cu trădător, înțelegem de ce ne este greu să-i învățăm pe copii că postura de victimă înseamnă să ceri imediat ajutor.
Ne-am gândit la o tehnică pe care copiii o pot învăța și aplica:
1. Mă deranjează/ mă supără/ mă doare/ nu-mi place când faci asta. Te rog să te oprești.
2. Ți-am spus că mă deranjează/ mă supără/ mă doare/ nu-mi place când faci asta. Te-am rugat să te oprești. Dacă nu te poți opri singur, voi cere ajutorul unui profesor.
3. Ți-am spus că dacă nu te oprești, voi vorbi cu un profesor. Tocmai am fost să vorbesc cu el și i-am povestit ce mi-ai făcut.
Vom desena această tehnică și o vom lipi pe perete la fiecare etaj. Să știm cu toții că stă în puterea noastră să cerem ajutor atunci când nu putem sau nu știm cum să facem față unui conflict. Și că, la orice vârstă, e bine să ceri ajutor atunci când te afli într-un impas.